Bețele de ski sunt folositoare când te dai în powder, când ajungi pe teren foarte denivelat (bose, movile, moguli), pe pante abrupte, pe gheață etc. Folosirea corectă a bețelor ajută foarte mult la înlănțuirea/legarea virajelor, la sincronizarea mișcărilor și la obținerea și menținerea echilibrului.

Pentru a fi eficiente trebuie să fie ușoare și flexibile, dar în același timp, stabile și rezistente. Un aspect important este că trebuie să aibă în primul rând lungimea potrivită. Pentru începători, bețele de ski model de bază sunt mai mult decât potrivite. Skiorii avansați utilizează unele mai ușoare, cu formă aerodinamică, iar cei care participă la concursuri au bețe de ski speciale. Deci, ia ce se potrivește nivelului tău tehnic de skiat.

Bețele de ski. Scurta istorie a bețelor de ski

Click pe imagine pentru afișarea ei în întregime

Bețele de ski erau făcute la început din lemn, apoi din bambus (anii 1930) și oțel (anii 1940, începutul anilor 1950). În 1958 au fost inventate cele din aluminiu. Cele folosite în zilele noastre, din materiale compozite, sunt mai tari decât cele din aluminiu. 

Aproape de capătul tijei este un “coș” rotund, cu scopul de a împiedica afundarea adâncă a bățului. Acesta are forme variate: de la cele mici, sub aspectul unui con, până la cele largi, de forma unui fulg de zăpadă. Coșurile mici sunt folosite pe bețele de concurs, cele largi sunt utilizate în zăpadă afânată, iar cele intermediare sunt folosite de oameni obișnuiți care vin la munte și vor să practice schiatul.

La capătul superior al bățului este mânerul, ce are o curea fixă sau detașabilă. Aceasta se trece peste încheietura mâinii pentru a asigura o priză mai sigură și a preveni pierderea bățului, în eventualitatea unei căzături.

Se folosește câte unul în fiecare mână. Bețele de ski trebuie alese după statură.

Cum alegi lungimea bețelor de ski

Folosirea unei perechi de bețe cu lungimea potrivită ție este imperativă pentru a putea schia corect. Unele alese necorespunzător, fie că sunt mai lungi sau mai scurte decât cel bune, îți vor altera poziția fundamentală pe skiuri și pot deveni chiar periculoase. În cazul în care până acum ai avut bețe nepotrivite, o să vezi o mare diferență atunci când le vei schimba cu cele corespunzătoare, diferență care se va simți prin îmbunătățirea poziției fundamentale și implicit a stilului de skiat.

Echipa SSS îți va arăta cum poți alege bețele de ski potrivite pentru tine. Sunt câțiva pași pe care trebuie să îi urmezi:

Stai în picioare, drept, cu coatele apropiate de corp și cu antebrațul flexat, astfel încât unghiul dintre braț și antebraț să fie de 90 de grade.

Ai grijă la brațe, coatele trebuie să fie apropiate de corp și pumnii strânși în fața ta, ca și cum ai ține bețele de ski.

Pune pe cineva să te urmărească sau uită-te într-o oglindă în cazul în care nu ai pe cineva prin preajmă și poziționează antebrațele astfel încât să fie paralele cu podeaua.

Roagă pe cineva să-ți măsoare distanța dintre degetul mare de la mână și podea.

În cazul în care nu te poate ajuta nimeni, du-te lângă un perete cu un creion sau un abțibild, reia-ți poziția și fă un ușor semn pe perete sau lipește abțibildul în dreptul degetului mare. După această operație, măsoară distanța de la semn până la podea.

Lungimea obținută este cea a bățului potrivit pentru tine. La aceasta trebuie să adaugi alți 5 centimetri pentru că atunci când vei pune skiurile și clăparii în picioare vei fi mai înalt.

Stai cu genunchii flexați când probezi bețele de ski pentru că asta va fi poziția corectă în care le vei utiliza. În funcție de acesta flexie a genunchilor, antebrațul este posibil să fie sau nu paralel cu solul.

Click pe imagine pentru afișarea ei în întregime

Pentru a avea mai multă precizie în aflarea lungimii potrivite, încălță clăparii și ține bețele de ski cu vârful în sus, astfel încât mânerul să atingă podeaua. Ține bățul de ski direct sub coș, astfel încât degetul mare să-l atingă. În această poziție, antebrațul și bățul trebuie să închidă un unghi de 90 de grade. Dacă unghiul este mai mare, aveți nevoie de un băț mai lung; dacă este mai mic de 90 de grade, acesta trebuie să fie mai scurt.

Sfaturi :

Atenție! Bețele prea scurte sau prea lungi sunt periculoase în viraje, dau o poziție greșită corpului și îți pot afecta stilul de schiat.

Dacă ai reușit să stabilești lungimea potrivită, roagă-l pe vânzător să-ți arate cum se prinde corect mânerul. Este indicat să încerci cu mănuși, în așa fel încât poți să verifici dacă este potrivită cureaua, care este reglabilă, în general. Nu strică dacă mânerul este dotat cu opritoare pe partea inferioară și superioară, deoarece permit o prindere mai bună (asemănătoare cu un joystick).

Bețele de ski sunt măsurate în cm sau inches, dar poți folosi un convertor pentru a afla cealaltă valoare.

Bețele de ski se construiesc cu dimensiuni care cresc cu 5 cm pentru fiecare lungime nouă, 100, 105, 110, 115 cm. Deci, dacă ești nevoit să rotunjești dimensiunea, mai bine alegi valoarea mai mare, pentru că un băț mai lung se poate tăia, un băț mai scurt nu se poate lungi.

Dacă bățul este prea scurt, mișcările trebuie să fie ample, iar acest lucru te va dezechilibra și obosi. Dacă acesta este prea lung va fi incomod. Dacă nu te simți bine cu bețele de ski alese, poți oricând să te duci la un magazin sau un atelier să le ajustezi.

Bețele de ski. Materialele bețelor de ski

Materialul este criteriul imediat următor în alegerea bețelor de ski. Producătorii cunoscuți recomandă aliajul de aluminiu, fiind un material ușor și rezistent în timp. În general, vârful este de metal, ușor ascuțit, iar baretele de mână ar trebui să fie reglabile.

Noua construcție a bețelor de ski din Air Carbon HM 20% iese imediat în evidență prin greutatea mult redusă, comparativ cu Alu 7075. Diferența este sesizabilă, o reducere cu 15% a greutății fără a afecta în niciun fel rigiditatea. O reducere cu aprox 92 g/m aduce o considerabilă îmbunătățire a gradului de balans al bețelor. Rezultatul: brațe mai puțin obosite la finalul zilei. Bețele se remarcă acum și prin rezistența crescută la rupere, neputând să fie îndoite atât de ușor ca înainte.

Transfer de “know-how” la cel mai înalt nivel. Poziția de lider pe care o ocupă Fischer în domeniul skiului nordic se datorează numeroaselor concepte și tehnologii care, după ce au fost implementate cu succes, sunt acum integrate și în domeniul skiului alpin. Schiorii de tură vor beneficia astfel de QuickFit Strap pentru cea mai rapidă introducere/scoatere a mâinii în/din curelușa schiului, fără a-i aduce modificări acesteia și Cork Lite Handle, pentru o utilizare mai armonioasă a bețelor.

Cu ajutorul noii construcții, Fischer combină beneficiile a doua materiale total opuse, suprapunându-le pe straturi: Air Carbon și Alu Core.

Comparând cu materialul deosebit de bun, Alu 7075, noul material este cu 20% mai ușor și 30% mai rigid, dar și cu 30% mai rezistent la rupere. Miezul de aluminiu dă forma bețelor de ski și le face extrem de rezistente. Nu se vor rupe ușor nici chiar la impactul cu margini ascuțite.

Greutatea mult redusă a bețelor și rigiditatea sunt date de Air Carbon. Skiorii vor beneficia de balansul mult îmbunătățit al acestora și rezistență la rupere (nu se vor îndoi ca cele din aluminiu).

Accesoriile reprezintă un element important în alegerea bețelor, căci îți ușurează tura de ski. Aici fac referire la opritoarele de pe mâner, care împiedică mâna să alunece de pe băț și materialul din care sunt confecționate mânerele, care oferă cea mai bună prindere (grip) pentru palme.

Tipuri de bețe de ski

Click pe imagine pentru afișarea ei în întregime

Bețele de ski alpin (Alpine Ski Poles) – Sunt folosite în competițiile de viteză mare, precum Slalom Uriaș, Super G, Coborâre și Combinata Alpină (Giant Slalom, Super Giant Slalom, Downhill și Speed Skiing). Pot avea designul făcut să se îndoaie și să ia forma corpului schiorului în poziția de viteză (flexată), pentru a reduce frecarea cu aerul și pentru încetinirea vitezei schiorului. La Slalom, sunt folosite bețele de ski drepte, și deși reduc viteza, răspund mai bine la comenzi, ajutând skiorul.

Click pe imagine pentru afișarea ei în întregime

Bețele de ski nordice (Nordic Ski Poles) – Sunt folosite în special pentru competițiile de cros, biatlon, etc. Sunt mai lungi decât bețele de ski alpin.

Bețele de ski nordice pentru mers (Nordic Walking Ski Poles) se aseamănă foarte mult cu bețele de ski de cros, doar că sunt mai scurte și au un coș mai mic decât al acestora.

Stilurile coșului variază foarte mult în funcție de cum sunt folosite. Bețele de ski utilizate pe pârtiile neamenajate (back-country ski poles), cu zăpadă adâncă, au coșul de pe băț mult mai mare, în timp ce bețele de ski viteză au coșul mai mic și mai ușor. Pentru stilurile back-country și touring, bețele de ski pot fi și telescopice, astfel încât pot fi ajustabile ca lungime.

Click pe imagine pentru afișarea ei în întregime

Bețele folosite pentru freestyle sunt mai lungi decat cele folosite în schiatul clasic.

Cum folosești bețele de ski pe pârtie (scurt curs practic / scurt tutorial)

O priză corectă pe mânerul bățului este prima condiție pentru a puncta corect cu bățul de ski. Introdu mâna prin curelușă și apoi apucă ferm mânerul bățului de ski.

Un aspect foarte des neglijat este poziția mâinilor față de corp. Ideal este ca între acestea să fie o distanță puțin mai mare (cu cca 10 cm) decât lâțimea corpului tău și încheieturile mâinilor să iasă în afara proiecției corpului cu cca 10 cm. Nu “stoarce” mânerele bețelor, dar fă o priză fermă pe ele. Brațele ar trebui să fie relaxate și în poziția corectă să nu ai umerii ridicați.

Ține mâinile în fața corpului, (la distanță una față de cealaltă, așa cum am spus mai sus), iar acestea să se afle în plan vertical, puțin deasupra nivelului taliei. Din această poziție, vârfurile bețelor ar trebui să se afle în spatele călcâiului clăparilor tăi, în pozitia inițială de începere a alunecării.

Începutul mișcării de punctare cu bățul presupune o rotire a încheieturii mâinii, astfel încât monturile pumnului să ajungă în sus (se rotește partea de sus a încheieturii mâinii – cea dinspre degetul mare – spre interior). Traiectoria descrisă de vârful bățului nu trebuie să fie una dreaptă, spre în față, ci ușor în exterior, însă în orice caz, vârful bățului trebuie să depășească vârful clăparului. Trebuie să atingă ușor zăpada, gata pentru a puncta, dar fără să rămână prea mult timp în contact cu zăpada.

În cele mai multe situații de ski punctarea trebuie să fie ușoară, nu trebuie să “omori” zăpada prin înfigerea bețelor. Un balans bun al bețelor aduce imediat o sincronizare bună a mișcărilor și un ritm al virajelor. Numai în situații deosebite, cum ar fi, printre movile/denivelări/bose, o punctare energică poate să fie bună pentru echilibru.

Vorbind de sincronizare, apare întrebarea firească: te miști cu grație, dar când faci mișcarea (de a puncta cu bețele de ski)?

Momentul potrivit pentru a puncta este la așezarea skiurilor pe cant. Mișcarea descrisă de băț ajută la așezarea părții superioare a corpului în direcția virajului următor și, ca urmare, virajele se înlănțuie cursiv. Tendința de a derapa este mult mai puțin pronunțată. De reținut că, în cazul în care te dai în viraje scurte, de îndată ce bățul interior a făcut punctare, celălalt băț (vârful) trebuie să înceapă mișcarea spre înainte.

Cel mai mult se simte efectul unei bune folosiri a bețelor de ski atunci când alegi viraje scurte (stil slalom). Dacă nu controlezi bine brațele/mâinile și dacă faci mișcări prea ample, echilibrul va fi mai slab, iar virajele nu vor fi cursive.

Dimensiunea bețelor are o importanță deosebită și prea adesea neglijată, în consolidarea poziției skiorului. Folosirea unor bețe prea lungi te poate pune în poziția “pe spate”, unde ai o stabilitate redusă, cu centrul de greutate în spatele poziției de echilibru.

De asemenea, dacă “uiți” mâinile în spatele corpului, vei fi tot “pe spate”, iar stabilitatea ta va fi redusă.

Dacă ții mâinile prea jos, vei avea o poziție artificială “pe față”, cauzată aplecării trunchiului și nu a flexării genunchilor.

Deși se spune că în tehnica de carving, bețele nu sunt atât de importante, poziția bețelor/încheieturilor contribuie la realizarea mult doritei angulații (orientarea trunchiului la un unghi diferit față de picioare și față de zăpadă). Mâinile prea apropiate de corp împiedică realizarea angulației corecte. 

O poziție pe care o vedem adesea pe pârtie este cea cu brațele desfăcute (care împiedică realizarea balansului corespunzător al bețelor), ce solicită o rotire prea amplă a trunchiului.

Ridicarea excesivă a brațului exterior te va înclina prea mult în viraj și iarăși pierzi din stabilitate.

În mod normal, brațele nu trebuie să se încrucișeze în fața corpului (desigur, nici în spatele acestuia), pentru că astfel pot provoca o rotație involuntară a trunchiului, ce duce la pierderea controlului virajului (de obicei se derapează in exces).

Bețele sunt un foarte bun “barometru” al problemelor de echilibru, identificând: păstrarea contactului prelungit cu zăpada dupa punctare, târârea bețelor de ski pe zăpadă pentru echilibrare, prize prea strânse pe mânerul acestora (crispare), etc. Mâinile și bețele pot fi edificatoare pentru stilul și nivelul de ski pe care îl ai, precum și pentru anumite probleme/lacune în tehnică.

Dacă vrei să-ți îmbunătățești tehnica și să ai senzații frumoase pe zăpadă, acordă puțin mai multă atenție asupra bețelor de schi și modului în care le folosești.

The post Bețele de ski. Cum alegi bețele de ski și ce trebuie să știi despre ele appeared first on ski-si-snowboard.ro.

Înainte ca numele ski să devină sinonim cu sportul de iarnă sau cu o pasiune sezonieră, el era un simplu mijloc de deplasare. Și tot în aceeași perioadă au apărut și legendele despre ski, schiori și istoria schiurilor.

Istoria schiului. De la legende până azi – Legende despre ski

Acum mult timp, primul schior a fost o femeie. Este vorba de zeița nordică a frumuseții și dragostei, Skade.

Skade (Ondurdis)>>>Click pe imagine pentru afișarea ei în întregime

Fiind o maestra a vânătorii, se spune că odată a ratat un ren ce fugea prea repede și ca să-l poată prinde și-a pus în picioare tălpici de lemn, devenind astfel prima schioare. Numele ei a devenit Ondurdis (denumirea schiului drept).

De altfel, este interesantă și explicația nordicilor pentru Calea Lactee. Aceasta susține că zeul Tunc-Poks ar fi folosit schiurile în timp ce urmărea un ren dosebit de frumos și așa ar fi luat naștere galaxia.

Click pe imagine pentru afișarea ei în întregime

Nordicii, în general, aveau denumiri diferite pentru schiul drept și cel stâng. Laponii numeau tjarve sabek, ca fiind schiul pentru zăpadă tare, luovasmuoth sabek, cel pentru zăpadă moale și guempe sabek, schiul lupilor.

Originea cuvântului “schi” provine de la termenul skí (cuvânt din limba veche nord-germanică) și înseamnă “băț din lemn”, apoi fiecare țară a adaptat cuvântul în limba ei: englezii în “ski”, spaniolii în “esquis” sau finlandezii în “suksi”. Aceștia din urmă numeau schiul drept, lyly, iar pe cel stâng, kalhu. Cuvântul ski aparține vocabularul limbilor norvegiană (ski) și suedeză (skide).

Unele surse istorice, dar neconfirmate, susțin că termenul “a schia” nu era străin de zonele din Iran, unde se crede că triburile antice inventaseră schiuri pentru deplasarea pe zăpadă și erau confecționate din pieile animalelor.

Schiul are o reprezentare și în alfabetul chinez, în sanscrită el se numește “chid“. iar în slavonă cuvântul este “lija“.

Istoria schiului – Cum, unde și când a început

Schiul, așa cum îl cunoaștem noi acum, este o perfecționare a vechiului schi din timpurile preistorice.

Click pe imagine pentru afișarea ei în întregime

Începând încă din mezozoic, oamenii au găsit diverse și ingenioase soluții pentru a construi schiuri. La început se împleteau crengi, practică ce a fost îmbunătățită ulterior. S-au găsit chiar picturi rupestre datând de acum 3000-4000 de ani, care reprezentau schiori, folosind câte un băț și având genunchii îndoiți.

În peninsula Yalmal, pe coasta Oceanului Glacial Arctic, s-au găsit schiuri sub formă de fosile, identice cu cele pe care le întrebuințau locuitorii munțiilor Altai.

În acea epocă depărtată schiurile nu erau decât niște scânduri rudimentare, lucrate și legate de picior prin curele, având drept scop menținerea picioarele la suprafața zăpezii, folosite în stepele Mongoliei și ale Asiei Centrale. Năvălitorii barbari le-au adus cu ei în Europa Septentrională și i-au învățat pe samagedzi și laponi să le întrebuințeze. Aceștia, mai civilizați, le-au perfecționat.

De la laponi, mersul pe schi a trecut mai departe, la scandinavi. Aici s-a oprit însă sute de ani, fără să se coboare mai la sud.

Cele mai vechi schiuri au fost descoperite în zonele mlăștinoase ale Rusiei, vechi de 8000 de ani. În Rusia se foloseau schiuri, dar asupra modului de întrebuințare nu sunt date sigure.

Click pe imagine pentru afișarea ei în întregime

Cea mai veche formă a schiului scurt și foarte lat se găsește în Suedia și se presupune că are 4500 de ani vechime, iar desenele de pe pereții peșterilor ne spun că schiurile erau folosite chiar cu mult înainte de acea perioadă.

În muzeul de schi de la Stockholm există un schiu care datează de acum 4000 de ani, iar într-un muzeu din Umea este o pereche de skiuri de 2500 de ani vechime. Aceasta este încă o dovadă asupra vechimii schiurilor.

Aceste schiuri păreau a fi fost folosite de un vânător sau călător, în timpul iernilor lungi și grele din nordul Rusiei și Scandinaviei. La început, schiul nu a fost făcut pentru viteză, ci doar pentru a-l ține pe posesor deasupra zăpezii, pentru a-și rezolva afacerile.

La scandinavi schiul stâng era mai lung, iar cel drept era căptușit cu piele și era mai scurt, pentru a-l putea folosi la împingere și a nu aluneca înapoi.

Click pe imagine pentru afișarea ei în întregime

Schiurile noastre de azi sunt descendentele directe ale schiurilor folosite de laponi și finlandezi. Ceea ce este foarte interesant este felul cum își construiau laponii schiurile. Alegeau un pin cu înclinație spre soare, cu o curbură pronunțată. Din trunchi se tăia o fâșie spre miezul lemnului. În acest fel curbura și vârful schiului erau realizate natural și nici nu se degradau. În plus, laponii aveau schiuri și lemne de schiuri categorisite pe anotimpuri. Schiul pentru zăpadă întărită, folosit în lungile călătorii de primăvară, era făcut din două esenţe de lemn (una mai moale şi una mai tare). Schiul pentru zăpadă moale se întrebuinţa toamna, când zăpada era proaspăt ninsă şi abundentă. Schiul lupilor, o variantă a schiului pentru zăpadă moale, căpătând denumirea prin faptul că era utilizat la vânătoare de lupi şi lincşi, era mai scurt şi mai lat pentru a da o mai mare libertate de mişcare vânătorului. 

În România s-au găsit la Cluj-Napoca patine din oase de animale datând din 800-450 î.e.n. Dar dacă aveau patine, ne putem imagina că aveau confecționate și schiuri. La fel, în zona Bihorului și Satu Mare s-au semnalat diverse utilizări ale unor schiuri primitive.

Istoria schiului. De la legende până azi – Literatură și ski

Pe la începutul erei noastre, nordicii cu skiuri dăduseră naștere unor legende. Ei erau priviți de europenii din sud drept niște “monștrii care au un singur picior mare, ce le servește drept adăpost și pe care aleargă cu viteză de necrezut“. Biserica socotea folosirea skiurilor o vrăjitorie.

Ulterior istoricii și scribii le-au făcut dreptate skiurilor. Astfel, în anul 1000 apare cronica lui Adam de Bremen și în jurul anului 1200 apare opera “Faptele danezilor” scrisă de Saxo Grammaticus, de o mare importanță pentru acest popor. Tot atunci apare și “kalevala“, marea epopee nordică. Nici Olahus Magnus nu este străin de schiuri. În opera sa, “Historia de gentibus septentrionalibus“, apărută în 1557, el descrie poporul care le folosește, povestește amănunțit cum arată skiurile, cum sunt făcute și care le e rostul. Mai apar cărți și în secolul 17 scrise de francezi și nemți. În secolul 19, chiar Balzac scrie un roman, “Seraphita” (1835), în care apar descrise amănunțit tehnici de ski.

Pe lângă aceste abordări romantice și pacifiste ale skiului, el a avut un foarte important rol în lupte. Astfel Norvegia și Suedia au avut regimente de skiori luptători încă din secolul 18. Finlanda este cunoscută pentru ale sale “patrule albe“, atât de bine antrenate. Se spunea că pot acoperi 100 km într-o noapte, așa cum puteau repeta un atac la 40 km distanța în doar 3 ore.

Cea mai cunoscută legătură a skiului cu războiul este “Bătalia pentru apa grea“, luptă ce a avut loc în realitate, deși pentru cei mai mulți știu doar filmul. Naziștii cereau uzinei Telemark din Norvegia să producă 5000 kg de apă grea pe an, necesară unor procese tehnologice nucleare. După încercarea parașutiștilor britanici de a cuceri uzina, și mișcarea de rezistență norvegiană față de invazia nazistă a dat greș, din cauza amplăsării fabricii pe o stâncă, pe buza prăpastiei, cu singurul drum de acces foarte bine păzit de nemți. O ultimă încercare a aparținut unui grup de 6 skiori norvegieni din trupele speciale, ce s-au cățărat, făcând ce nimeni nu credea posibil: au aruncat uzina Telemark în aer, subminându-le astfel germanilor planurile.

Istoria schiului. De la legende până azi – Dezvoltarea schiului în lume

Schiurile au adus noutatea și utilitatea unui concurs în America. Norvegienii alunecau pe zăpezile californiene mult mai repede decât oricine. Tot ei au înființat și concursul “Cordonul de argint“, la care inițial tot ei erau și singurii participanți. Acum concursul a devenit tradițional.

Schiorii norvegieni au fost folosiți în acel timp în America și ca factori poștali, pentru că nu aveau nevoie de cai, căruțe și se deplasau uimitor de repede peste trecătorile din munți. Deși un timp au fost și instructori de schi pe acele meleaguri, în final s-a constatat că apropae toți s-au întors spre Norvegia.

Click pe imagine pentru afișarea ei în întregime

Primul eveniment organizat ce a cuprins probe de schi, sărituri și un fel de cros pe schiuri, a avut loc pe la începutul anului 1800, folosite fiind schiurile nordice. În timp ce concursul a suferit foarte multe schimbări de-a lungul anilor, având astăzi foarte multe variante de competiții, aceste vechi discipline încă mai există și păstrează spiritul de odinioară de acum 200 de ani.

Schiul modern s-a dezvoltat în anul 1850. Norvegianul Sondre Norheim a inventat prima legătură fixă între ghete și partea alungită. Această legătură era formată din rădăcină de mesteacan umezită și supusă răsucirii. Atunci când se usca acest material devenea dur și era mult mai eficient decât benzile de piele. Sondre Norheim a inițiat noi mișcări de întoarcere.

Săriturile cu skiurile reprezintă un sport de iarnă care constă în coborârea pe skiuri a unei pante ce are drept obiectiv aterizarea cât mai departe posibil. Zborul durează între 5-7 secunde, timp în care săritorii încearcă să-și mențină o poziție cât mai aerodinamică. Locul de origine al acestui sport este Norvegia. Părintele săriturilor cu schiurile este considerat norvegianul Sondre Norheim, care a sărit în anul 1860 peste o piatră, fără a folosi bețe, pe o distanță de 30 de metri.

Click pe imagine pentru afișarea ei în întregime

În 1879 a avut loc primul mare concurs de ski găzduit de Norvegia, iar în 1892 s-a desfășurat prima ediție Royal Cup, la Holmenkollen în Norvegia.

Click pe imagine pentru afișarea ei în întregime

Cel care a revoluționat săriturile cu schiurile, introducând poziția V, a fost săritorul suedez Jan Boklöv. El a sărit pentru prima dată în acest stil în 1987.

La 11 februarie 2011, Johan Remen Evensen a stabilit recordul actual (2012), după o săritură de 246,5 metri de pe trambulina norvegiană de la Vikersund.

Și alti schiori pasionați au marcat dezvoltarea acestui sport. În 1896, Mathias Zdarsky din Austria a introdus o nouă tehnică: înclinarea succesivă a schiurilor pentru a mări viteza de coborâre a unei pante. La începutul anului 1900, Hannes Schneider din Austria, s-a inspirit din tehnica lui Mathias și a dezvoltat noi stiluri de oprire și întoarcere pe care le-a prezentat sportivilor, în calitate de instructor. Această tehnică nouă a fost denumită mai tarziu, Arlberg, și conține toate mișcările de bază ale acestui sport.

O mare perioadă de timp echipamentele erau produse numai în țările nordice. Aceste evenimente au fost mai bine ilustrate de primele Jocuri Olimpice de Iarnă. Desfășurate în Franța, la Chamonix, au prezentat doar cinci sporturi, iar evenimentul de ski a avut doar două probe: sărituri și combinată nordică.

În America, schiul a început să se dezvolte abia pe la 1900, iar la Lake Placid are loc prima Olimpiadă, în 1932.

Click pe imagine pentru afișarea ei în întregime

Sportul s-a bucurat de o mare popularitate în California, unde în 1854 se construiește prima fabrică de schiuri.

Dezvoltarea mijloacelor mecanice de urcare (ski-lifturi, teleski, etc.) are loc după 1930 și face ca sportul alb să devină mult mai accesibil. Prima telecabină este construită în Elveția, la Davos, în 1934.

Cantul, un element de mare importanță al schiului, este inventat în 1920 de austriacul Rudolph Lettner. Invenția sa a revoluționat tehnica schiului. În 1949, americanul Howard Head construiește primele schiuri din metal, iar primele legături automate se construiesc în anul 1950.

Roberts of Kandahar Challenge 1911

Scriitorul englez, Sir Arnold Lunn, organizează în anul 1911, în Elveția, o competiție alpină de anvergură, cunoscută sub numele de Roberts of Kandahar Challenge (numită după generalul englez Lord Roberts of Kandahar). Tot Lunn inventează în 1922 cursa de slalom și pune bazele primelor reguli, în colaborare cu austriacul Hannes Schneider (care pune bazele primei școli de schi în Statele Unite). Lunn organizează în 1928, la Saint Anton, prima ediție a competiției Alberg-Kandahar Race. Competiția reprezintă punctul de plecare pentru schiul alpin agonistic internațional.

Odată cu evoluția schiului și diferențierea mai multor stiluri, și echipamentul a trebuit să țină pasul și să se dezvolte și înnoiască. Schiul alpin folosea un echipament mai nou, clăparul având priza și la degete și la călcâi, dând un mai mare control schiorului și permițându-i acestuia să ia curbele mai lin și mai ușor, precum și să accelereze mai mult coborârea. Disciplinele alpine de coborâre și slalom au beneficiat de aceste noi tehnici și echipamente. În 1936, la Jocurile de Iarnă de la Innsbruck, în Austria, a avut loc prima probă de ski alpin: combinata alpină, o probă ce făcea suma punctelor obținute de schiori la ambele probe. În anii ’30, skiul a devenit mai popular în Europa, mai ales prin introducerea teleschiurilor, facilitate ce elimina urcatul pe pârtie, de la bază și până sus, lucru ce era destul de anevoios.

Interesantă este expediția pentru cucerirea Groenlandei. A fost începută de Eric cel Roșu, care a eșuat dar a fost continuată de mai mulți aventurieri.

Click pe imagine pentru afișarea ei în întregime

În 1888, Nansen, un laborant al muzeului Bergen, își propune imposibilul: să traverseze Groenlanda. Un ziar al timpului anunța evenimentul: “…laborantul muzeului va da o reprezentație: alergarea pe schiuri, cu sărituri pe gheața continentală a Groenlandei. Locuri pentru public în crăpăturile gheții. Bilete de întoarcere puteți să nu mai luați.” Totuși Nansen a fost un învingător și a reușit traversarea Groelandei pe schiuri.

Nansen spunea despre ski: “Unde se poate găsi mai multă libertate decât în vertiginoasele alunecări pe pantele dealurilor, printre copacii împodobiți, cu obrajii periați de aerul înțepător și ramurile brazilor încremeniți de ger, cu ochii, mintea și mușchii ageri, pregătiți să întâlnească orice obstacol, orice pericol necunoscut pe care clipa următoare îl poate scoate în cale? Întreaga ființă îți este absorbită de ski și natura înconjurătoare. Este ca ceva ce dezvoltă nu numai trupul, ci de asemenea și sufletul.”

În 1960, când norvegienii au fost întrebați ce schiori consideră legendari pentru Norvegia, aceștia l-au pus lângă Nansen, pe Torjus Hemmestveit. De ce? Pentru că în 1879 Hemmestveit realizase o săritură de 23 metri, foarte mult pentru vremea aceea.

Torjus Hemmestveit>>>Click pe imagine pentru afișarea ei în întregime

Norvegienii sunt primii care au văzut un potențial sportiv al schiului. Leagănul întrecerilor se pare că ar fi regiunea Telemark, mai ales valea Morgedal.

În Norvegia există și o poștă rapidă pe schiuri încă din 1530.

Începând cu 1830, concursurile devin frecvente în această țară.

În Europa, interesul pentru munte și alpinism generează dezvoltarea unei infrastructuri care a influențat considerabil turismul din zonă. Iau naștere astfel centre de ski cu tradiție: Chamonix, Davos, Saint Moritz.

Începând cu anul 1860 se atestă înființarea unor cluburi de ski pe tot cuprinsul Europei.

În 1868, la Brukenberg se consemnează primul record de sărituri cu schiurile (19 m), autorul fiind Sondre Nordheim.

Prima federație de ski se constituie în 1883 la Christiania (actualul Oraș Oslo), ce se numea “Federația pentru dezvoltarea și propagarea skiului“.

Prima competiţie de ski fond poate fi considerată cea organizată la Tromso, în 1843, în timp ce în Finlanda primele întreceri datează din 1865. Nouăsprezece ani mai târziu, în nordul Suediei, Lars Tuorda a câştigat o probă de 220 km cu timpul de 22h şi 22 min, aceasta fiind prima cronometrare oficială a schiului de fond.

Prima ediţie a Jocurilor Nordice s-a organizat în 1893, schiul de fond şi săriturile cu schiurile fiind singurele întreceri de la Holmenkollen.

Click pe imagine pentru afișarea ei în întregime

În 1924, la Chamonix, norvegianul Haug a câştigat aurul în probele de 18 km, 50 km şi la combinată. În 1937 au apărut şi primele Campionate Mondiale de ski fond.

În Suedia, primul concurs are loc în 1877. În 1884, exploratorul suedez Nordenskjold organizează un concurs câştigat de laponul Paava Lars Nielsen Tuorda. Acesta a parcurs 220 km în 21 de ore și 22 minute. În 1901 se instituie “Jocurile Nordice”.

Elvețianul Christoph Iselin și germanul Wilhelm Paulcke, organizează prima expediție de ski de tură a alpilor elvețieni, în anul 1890.

Printre europenii promotori și pionieri ai schiului se numără Wilhelm Paulke, un elvețian care a îmbunătățit sistemul norvegian de legături. El a susținut și ideea de 2 bețe scurte, împotriva austriacului Mathias Zdarski. În timp, s-a dovedit că Paulke a avut dreptate. Totuși Zdarski este inventatorul plugului și al stemului. El a scris și o carte, “Tehnica schiului“.

În 1905 el face o demonstrație a tehnicii lui, în ceea ce a fost prima cursă de slalom uriaș, pe muntele Mukenkogel, la Kolmwald. Ironia este că în aproximativ același timp, descoperiseră și norvegienii plugul și stemul. S-au luptat mult, iar chestiunea nu a fost soluționată. Așa s-a născut tehnica sau stilul Telemark, al norvegienilor, și stilul Lilienfeld, al lui Zdarski. La sfârșitul secolului trecut apar în Alpi, englezii, care după ce învață skiul își lasă asupra lui amprenta națională, organizând concursuri de stil la ski. În 1910 apare cartea englezului Vivian Caulfield, “How to ski?“. Așa se desființează ideea de un singur băț a lui Zdarski. Se creează și școala Telemark, subordonată ideii de stil și eleganță.

Hannes Schneider reușește să dea naștere pedagogiei schiului. La 17 ani, în anul 1907, el devine profesor la școala de ski din St. Anton. Fusese în copilărie elevul lui Viktor Sohm, creatorul ideii de ceară pe skiuri, care să înlesnească alunecarea.

Schneider va sintetiza metoda de ski ideală, combinația optimă între tot ce se făcuse până atunci. Stemul este baza pentru ocoliri, plugul este pentru frânare. Telemarkul este mai mult didactic, putând fi suplinit pe măsură ce schiorul devine mai bun. Cristiana este ocolirea spre vale, se declanșează cu ajutorul stemului și este un element nou în tehnică. Pedagogic, el organizează grupele de la începători până la avansați și sistematizează ce trebuie învățat pentru a trece de la un nivel la altul.

Cu această ocazie, norvegienii nu mai dețin monopolul asupra schiului. Cu toată împotrivirea lor, schiul devine și sport olimpic, în final. În ianuarie 1922, sir Arnold Lunn organizează la Murren prima cursă de slalom. În 1924 urmează primul concurs internațional de combinată alpină, organizat tot de el, constând într-o coborâre și un slalom. Înființează clubul “Kandahar Ski Club“, sub deviza “ca sageata pornită din arc“.

Numele de Kandahar vine din 1911 din Elveția, de la primul concurs de coborâre liberă, ce are ca premiu cupa “Roberts of Kandahar“.

Istoria schiului. De la legende până azi – Schiul în România

Istoria schiului în România se ramifică în 2 părți principale: La București și în restul Vechiului Regat.

În Transilvania, începuturile sporturilor de iarnă au fost legate de Siebenbuergische Karpaten Verein (S.K.V.), o organizaţie a minorităţii germane, fondată la 28 noiembrie 1880, la Sibiu. S.K.V. era succesoarea Siebenbürgische Alpenverein, înfiinţată în 1873, sub impactul societăţilor alpine din Austria (fondată în 1862) şi Germania (1869).

„Explorarea“ Munţilor Carpaţi era scopul declarat al societăţii, căreia i se datorează, de alt­fel, şi primele trasee de turism montan din România.

Click pe imagine pentru afișarea ei în întregime

Abia din secolul al XIX-lea putem vorbi despre „sporturi de iarnă“ în adevăratul sens al cuvântului. Descoperirea vacanţelor de iarnă în munţi s-a împletit cu moda sportivă, urcările şi schiul devenind parte integrantă a acestora, întocmai ca şi seratele sau balurile. Concursurile au generat căutarea performanţelor şi a recordurilor.

Patinajul, schiul, bobul, hocheyul pe gheaţă au apărut în mediile aristocratice. Un rol esenţial a revenit Familiei Regale. Membrii acesteia puteau fi văzuţi nu doar ca practicanţi, ci şi ca patroni şi dezvoltatori. Astfel, prinţul-moştenitor Carol a patronat Federaţia Societăţilor Sportive din România, fondată în 1912, care a inclus de la bun început printre obiectivele sale dezvoltarea sporturilor de iarnă. Viitorul rege, Carol al II-lea, era un schior pasionat, numeroase fotografii arătându-l în această postură, împreună cu fiul său, Mihai, pe atunci Mare Voievod de Alba Iulia.

Ceilalţi membri ai Familiei Regale împărtăşeau și ei pasiunea pentru ski.

În 1909 are loc primul concurs de ski din România, pe lângă Brașov.

În 1911 are loc la Postăvaru prima cursă de coborâre. Tot atunci are loc la Sinaia, “Marele premiu al schiorilor“, pe 400 m, pe pârtia de bob.

Poate că această pasiune a Familiei Regale pentru ski şi sporturi de iarnă, în general, nu ar trebui să surprindă. Primele curse oficiale de săniuţe (pentru copiii din Sinaia), de ski sau bob din Vechiul Regat s-au desfăşurat în 1912, pe pajiştea din faţa castelului Peleş.

În 1920, în România se atestează prima societate de ski, la Brașov. În realitate, societatea data din 1880, cu numele “Karpathia“. În 1892 exista un grup de schiori români, conduși de Carol Ganzert, ce schiau la Clăbucetele Predealului. Ulterior se atestă ceva skiori la Cluj, Bihor, Someș, Turda, Feleac. O performanță a acelor timpuri este parcurgerea distanței Cluj-Turda (35 km) în 5 ore și 30 de minute.

Nu este de mirare că schiul la noi a apărut întâi în Ardeal și apoi pe Valea Prahovei. În Transilvania a venit direct din Austria sau Germania. În Valea Prahovei a fost adus mai târziu de către crema societății bucureștene.

Ceea ce azi pare ficţiune era pe atunci un lucru firesc: S.K.V. descoperise în apropiere de Braşov un loc perfect pentru amenajarea unor pârtii de ski. Poiana Soarelui, cunoscută azi ca Poiana Braşov, era în anii din perioada interbelică, locul de refugiu al tinerilor, pentru care vagoanele de clasa a III-a din trenurile suplimentate special sau cabanele cu dormitoare comune erau o modalitate mai ieftină de a petrece vacanţa de iarnă.

Ca studentă a Academiei Naţionale de Educaţie Fizică, Principesa Ileana lua parte la taberele de iarnă de la Predeal, găsind în coborârile alături de colegi, un simbol: traseul trecea peste vechea frontieră austro-ungaro-română. În iarna anului 1930, logodna cu prinţul Anton de Habsburg a fost anunţată oficial tocmai în mijlocul colegilor din tabăra de iarnă a A.N.E.F.

Căpitanul Pălăngeanu>>>Click pe imagine pentru afișarea ei în întregime

Doi mari promotori ai schiului la noi sunt Căpitanul Pălăngeanu și Th. Rosetti-Solescu. Ei organizează cursuri și concursuri la Târgu Neamț, Tihuța și Postăvaru.

Theodor Rosetti Solescu este cel care a organizat primele cursuri de schi pentru recent înfiinţata armă „vânătorii de munte” (1915, 1917 – 1920), publicând şi primul manual de schi în limba română, „Manualul schiorului” (1920).

Theodor Rosetti Solescu (curs de schi militari)>>> Click pe imagine pentru afișarea ei în întregime

În cadrul cursurilor de schi organizate pentru militari, abordează şi câteva aspecte de alpinism.

Sinaia era o staţiune exclusivistă, de unde şi proiectul polisportivului Iorgu Arsenie de a crea un centru pentru sporturi de iarnă la Râmnicu Vâlcea.

Pentru bucureşteni, centrul sporturilor de iarnă a rămas Sinaia. Iată ce scria în „Rampa“, în decembrie 1930, Jack Berariu: „Toate straturile sociale, indiferent de concepţii, de sensibilităţi şi chiar de idei preconcepute, au îmbrăţişat spontan, cu multă efuziune, aceste sporturi: scriitori, actori, miniştri, actriţe, studenţi, industriaşi, etc“. La Sinaia veneau să schieze și actorii: George Calboreanu, Marioara Voiculescu, o polisportivă, Catuşa Elvass (care nu se apropia de bob, preferând săniuţa) şi George Vraca (care spunea despre sine însuşi „contez printre cei mai buni la bob“).

În anul 1931 se înființează Federația Română de Schi.

În actualul Parc al Tineretului, în preajma cimitirului Bellu, a fost amenajată în 1933 o pârtie de ski, unde se ofereau cursuri ieftine pentru cei care încă nu stăpâneau tehnicile acestui sport de iarnă.

„Ţi-ai simţit vreodată sufletul fără nici o grimasă?“

Întrebarea de mai sus, pe care Felix Aderca o adresa cititorilor „Vremii“ în 1935, surprinde atitudinea tinerilor urbani din anii 1930-1940 faţă de ski. Să ne reamintim Accidentul lui Mihail Sebastian. Socotit cel mai însemnat roman cu tematică sportivă din literatura română interbelică, acesta a surprins prin peisajul ales ca fundal pentru povestea de dragoste, Carpaţii înzăpeziţi, exploraţi de schiori. Însuşi autorul era surprins de elogiile criticilor la adresa felului în care descria skiul şi sentimentele stârnite de acesta tinerilor orăşeni ai anilor 1930, în detrimentul poveştii propriu-zise dintre Paul şi Nora. Dincolo de transpunerea literară a unei frumoase experienţe personale (Jurnalul de schi al lui Mihail Sebastian), Accidentul mai are meritul de a surprinde situaţia paradoxală a sporturilor de iarnă din România. Deşi Munţii Carpaţi au un potenţial fantastic, popularitatea sporturilor de iarnă (ski, bob, săniuş, hochey sau patinaj) nu se regăseşte şi în performanţele internaționale ale sportivilor români.

Legătura dintre vânătorii de munte, familia regală şi sporturile de iarnă (îndeosebi schiul) era foarte puternică. Generalul Virgil I. Bădulescu (1882-1944), unul dintre fondatorii armei, fusese şi primul conducător al Academiei Naţionale de Educaţie Fizică. Un apropiat al lui Carol al II-lea, Bădulescu spera că tinerii recrutaţi pentru unităţile de vânători de munte vor aduce pasiunea pentru sport (îndeosebi pentru schi) şi o vor răspândi în comunităţile locale. Abia în 1939 schiul avea să fie decretat „sport de utilitate naţională“.

Principele Nicolae a fost cel care a alcătuit chiar un Manual de schi, “Tehnica alpină pentru toţi”, publicat la Bucureşti, în 1940.

Click pe imagine pentru afișarea ei în întregime

În 1940 apare altă carte, “Tehnica schiului“, autor Virgil Voicu.

În 1949, România era gazda primei ediții a Jocurilor balcanice de schi pe echipe, țara noastră clasându-se pe locul I.

În 1965, are loc la Mamaia al XXV-lea congres al Federației Internaționale de Ski.

Istoria schiului. De la legende până azi – Înființarea organizațiilor oficiale de ski

Industria schiului s-a dezvoltat puternic imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, când Austria și Elveția au pus bazele primelor stațiuni montane dedicate schiului alpin. În ultimii 70 de ani, au apărut foarte multe școli de schi, dotate cu facilități și instructori foarte buni, lucru care a făcut ca acest sport să evolueze și să fie îndrăgit și practicat mult mai mult decât înainte. Slalomul uriaș a combinat primele două probe apărute în skiul alpin și a apărut la prima competiție importantă la Oslo, în 1952, ca probă independentă a Jocurilor Olimpice de Iarnă.

Federația Internaționala de Ski (FIS) ia naștere în 1924 și ține cont de regulile lui Lunn, iar în 1931 organizează primele competiții oficiale. În 1936 disciplina alpină devine olimpică, iar femeile pot participa în competiții. Slalomul uriaș și coborârea devin probe olimpice în 1952, iar slalomul super uriaș în 1988. În 1967 FIS creează Cupa Mondială la ski alpin.

În prezent, schiul este cel mai popular sport de iarnă cu aproape 45 de milioane de fani și mii de pasionați în toată lumea. Ulterior, a fost dezvoltat în sporturi complementare, spre exemplu, snowboarding.

În timp ce continuă discuțiile care încearcă să stabilească ce probă a schiului a apărut prima, un lucru devine din ce in ce mai sigur, creșterea popularității tuturor formelor de ski. Fiind un sport de care poți să te bucuri toată viața, a facut ca fiecare disciplină înrudită cu schiul să se dezvolte foarte mult.

Moștenirea pe care lunga istorie a schiului ne-a lăsat-o este aceea că în momentul în care vine iarna, avem mult mai multe mijloace de relaxare și bună dispoziție.

Istoria schiului. De la legende până azi – Ce trebuie să știți despre cursurile de ski

Dacă te întrebi la ce vârstă trebuie să te apuci de practicarea schiul, răspunsul este: oricând. Totuși, cu cât mai repede, cu atât mai bine. În țările nordice copiii sar pe trambuline mici de la 4-5 ani. La 6-8 ani încep instruirea organizată.

În România posibilitățile sunt destul de mari pentru un copil de 4-5 ani. Poate învăța ușor, mai ales dacă are un monitor pregătit și bun pedagog.

În școala franceză există 6 trepte de învățare.

În treapta a 6-a (prima) se învață mersul în urcuș, în trepte, oblic, în foarfecă, schimbarea de direcție, trecerea de la poziția de urcare la cea de coborâre, coborârea de gradul întâi, plugul și frânarea, oprirea, ocolirea în plug, urcarea cu ski-liftul.

În treapta a 5-a urmează coborarea de gradul 2, inițierea în derapajele laterale și oblice, ocolirea în plug, jumătate plug spre deal și vale, pași turnanți spre deal.

Apoi, în următoarea treaptă (clasa a 4-a) se perfecționează derapajul oblic, coborârea de gradul 3 (trecerea denivelărilor de teren), studiul pașilor turnanți.

În treapta a 3-a se fac cristiana ușoară de oprire, derapaje și joc de derapaj, perfecționarea coborârii de gradul 3, pașii de patinaj, studiul cristianei spre vale.

Treapta a 2-a se ocupă de cristiana spre vale, coborârea de gradul 4 (trecerea în viteză a denivelărilor de teren), sărituri în teren, pași turnanți săriți, joc de derapaj spre deal și vale, cristiana ușoară spre vale și fără contraviraj, studiul șerpuirii clasice, inițiere în slalom.

În treapta 1 se studiază cristiana în zăpadă dură și înghețată, în zăpadă profundă, pe pantă înclinată, perfecționarea coborârii de gradul 4, slalom, șerpuire clasică și frânată.

În România există 5 clase de predare, în cicluri de învățare de 6 zile. În principiu, programa se aseamănă cu programa franceză, cu diferența timpului mai scurt acordat fiecărei clase. 

Lungimea schiurilor se alege în funcție de înălțime, grad de cunoaștere, greutate, și nu în ultimul rând, curaj. De asemenea, este important ce fel de schi practici, alpin sau de fond. În general, pentru ski alpin se aleg schiuri de aceeași înălțime cu schiorul (pentru începători) sau cam cu 10 centimetri mai lungi. Bețele de ski trebuie să corespundă la 3/4 din statură +2 cm.

The post Istoria schiului. De la legende până azi appeared first on ski-si-snowboard.ro.